Cu toții ne începem viața în corpul unei femei. Creștem existând și mișcându-ne în interiorul ei. Îi auzim inima zi și noapte în urechi. Și în funcție de ce și cum trăiește, inima îi bate mai repede și cu mai multă putere, mai calm și regulat, din când în când ori mai tot timpul. Și inima noastră începe să bată asemeni ei, chiar dacă încă nici nu ne-am născut. Înainte de a ști și a înțelege ce se întâmplă, corpul este primul care vibrează, înmagazinează și reacționează.

Contextul contemporan al sarcinii este unul total diferit de cel al mamelor noastre. Media de vârstă a femeilor care rămân pentru întâia oară însărcinate a crescut și o dată cu vârsta și riscurile, iar monitorizarea medicală a sarcinii este una riguroasă (și costisitoare), cu repetate analize de sânge, teste genetice, ecografii etc. Aceste aspecte amprentează dinamica psihologică a sarcinii cu mișcări interioare specifice, care le iau prin surprindere pe multe gravide. 

Copilul tău crește și se dezvoltă în corpul tău sau al partenerei tale. Modul în care trăiești/e ce aduce sarcina – senzații corporale, disconfort fizic, emoții, gânduri, conflicte –  are nu doar valoare psihodiagnostică pentru clinicieni, ci și o importanță fundamentală pentru dezvoltarea intrauterină și devenirea copilului.

Avertisment: Fraza următoare poate avea un puternic impact emoțional! Scopul ei este acela de a genera de fapt, conștientizarea importanței stării emoționale a gravidei și în caz de nevoie, luarea de măsuri responsabile pentru accesarea uneia cât mai echilibrate, respectiv solicitarea suportului social/ al familiei, evaluare psihologică/ psihiatrică, psihoterapie prenatală, tehnici de mindfulness, meditație ghidată, yoga prenatală etc.

Sute de cercetări desfășurate în lumea întreagă în medicină și psihologie arată la unison că anxietatea și depresia prenatală (ca tulburări psihice) constituie un risc, nu o cauză certă, pentru nașterea prematură, greutatea mică la naștere a nou-născutului, anxietatea/ depresia postnatală, apariția de manifestări psihosomatice la nou-născut ori atașamentul nesigur al bebelușului.

Cortizolul, hormonul stresului, are un rol important deopotrivă, în organismul matern și cel fetal. Un nivel minim-moderat de cortizol este benefic atât pentru dezvoltarea intrauterină a copilului, cât să pentru mamă ajutând-o să se mobilizeze în găsirea soluțiilor adecvate în timp util.

Jill Goldstein, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, arată în studiile sale că un nivel excesiv însă, ca intensitate și durată, de cortizol poate afecta modul în care se dezvoltă creierul fătului, aspect manifestat după naștere prin hipersensibilitatea la stres în viața extrauterină, irascibilitatea acută, afectarea  sistemului imunitar, probleme cradiovasculare și capacitatea slabă de a se regla în fața stresului. Împreună cu echipa sa a desfășurat o cercetare pe un eșantion compus din 80 participanți, femei și bărbați, având media de vârstă 45 ani, care au fost expuși în mod prelungit la stres intrauterin excesiv, și au observat că aceștia se distingeau printr-o reglare deficitară în fața stresului. 

Indiferent de nivelul stresului prenatal, cel mai important este modul în care gravidele îl gestionează. Semnificația pe care i-o atribuie, strategiile de co-reglare și autoreglare pe care le activează în fața stresului, schimbările pe care le implementează ca răspuns la provocările cu care se confruntă în viața de zi cu zi constituie factori de protecție atât pentru sine, cât și pentru copil. Atunci când nivelul de stres este unul copleșitor pentru gravide în ciuda eforturilor depuse de ele în a îi face față, psihoterapia prenatală este cea mai bună soluție.

Chipuri de gravide, fragmente din ședințe de psihoterapie prenatală viu fixate în memorie se adună și trec rând pe rând prin fața ochilor minții. Într-o lume ideală, toate femeile trăiesc lin perioada sarcinii, plesnesc de iubire matură, bucurie, acceptare și conectare cu ele însele și copilașii care cresc înăuntrul lor. Într-o lume ideală, care, atenție!, nu există. În lumea noastră, asta reală, avem zile și zile, și o grămadă de momente în interiorul fiecărei zile de liniște, îndoială, durere, încântare, angoasă, siguranță, neplăcere, sens, greutate și ușurare. În lumea asta reală, fiecare femeie trăiește sarcina într-o combinație unică de conținuturi (gânduri, emoții, senzații, nevoi) și intensități care se înscriu într-un spectru larg, în care extremele sunt deosebit de amenințătoare.

Iată în continuare, doar câteva dintre cauzele generatoare de stres prenatal care le fac pe gravide și partenerii lor să caute și să solicite suport specializat sub forma ședințelor de psihoterapie prenatală:

• incertitudinea legată de a păstra sau a renunța la sarcină;
• dificultatea de a se atașa emoțional de copil;
• dificultatea de a gestiona viața profesională simultan cu evoluția sarcinii;
• dificultatea de a accepta emoțional schimbările corporale, kilogramele care se adaugă de-a lungul sarcinii;
• frica de a pierde sarcina/ copilul (istoric de avort spontan, pierdere neonatală);
• frica de a naște un copil cu malformații;
• rușinea resimțită de a fi conceput copilul prin FIV/ ovule donate;
• probleme specifice relației de cuplu – divorțul/ infidelitatea în sarcină;
• frica legată de naștere
• lipsa de încredere în resursele individuale necesare asumării rolului parental

În ce moment al sarcinii este indicat să începi un proces de psihoterapie prenatală?

• În termeni generali, având în vedere că sarcina este limitată în timp, cel mai indicat este ca procesul de psihoterapie prenatală să înceapă cât mai curând, dar în realitate este absolut în regulă ca acest proces să debuteze oricând pe parcursul celor 9 luni. Nu de puține ori, am întâlnit gravide care au solicitat ședințe de psihoterapie în ultimul trimestru de sarcină, chiar și săptămâna 40. Deși, niciun proces de psihoterapie nu se poate desfășura în cadrul unei singure ședințe, ea are meritul de a iniția relația terapeutică ce poate continua după naștere, precum și de a aprinde speranța și motivația transformării necesare.