Relația de cuplu este creuzetul în care copilul este gândit, imaginat și conceput, în care simte, crește, se dezvoltă și devine adult. Într-un fel crește un copil ai căror părinți au relație de cuplu caldă, matură și funcțională și în alt fel crește un copil alături de o relație de cuplu conflictuală, imatură și disfuncțională.

De ce luptă și nu un alt verb?

Pentru că la început de tot, când copilul este foarte mic și dependent de adulții din jurul său, părinții lui sunt preocupați mai tot timpul de identificarea nevoilor și satisfacerea promptă și adecvată a lor. E un proces de alfabetizare în rolul de părinte, care consumă mai toate resursele. Apoi, cu timpul, multe din aceste comportamente se automatizează și sunt puse în act cu rapiditate, precizie și efort minim, doar că apar alte solicitări specifice noilor vârste care solicită acomodare. Luptă – pentru că reclamă efort. Efortul de a ne smulge din relația exclusivă cu nevoile copilului. Luptă  – pentru că necesită perseverență în a ne reîntoarce iar și iar cu atenția și energia în cuplu. Luptă – pentru că a găsi soluția la conflictul intrapsihic care se formează de obicei între părțile interioare, ajutându-le să conviețuiască împreună, construind alianțe zdrevene și siguranțe lăuntrice, nu e treabă deloc ușoară. Complicații simbiotice ies la tot pasul. Luptă – pentru că cel mai ușor este să renunți la relație, fără niciun fel de efort, să o lași să se prăfuiască, să se degradeze și să se deșire.

Cum arată luptă pentru relația de cuplu mai ales când ești părinte?

Dormi în pat cu partenerul de cuplu, nu cu copilul. Pe el încurajează-l și asigură-i confortul fizic și emoțional pentru a dormi în patul lui. Du-te la el ori de câte ori are nevoie și reîntoarce-te în relația de cuplu, în pat. Dacă copilul se poate urca și da jos singur din pat, dacă poate merge, vorbi, dacă este sănătos, dispune de un spațiu (cameră) adecvat particularităților sale de vârstă, are tot ce îi trebuie pentru a reuși să (a)doarmă singur. Din punct de vedere psihologic a dormi cu copilul în pat după vârsta de 3 ani este păgubos pentru procesul lui de individualizare, de diferențiere, ca și pentru relația ta de cuplu. Pentru cei cu copii mai mari, preadolescenți-adolescenți, ușa închisă la dormitorul conjugal e sfântă!

– Caută, urmărește, observă ce face bine partenerul de cuplu, ce îți place din ceea ce face în casă, în relație cu copilul, cu tine și spune-i! Este stâlpul de rezistență pentru orice relație de cuplu. Transmite-i în toate formele verbale și nonverbale pe care le cunoști cât de mult îți place/ contează/ înseamnă/ apreciezi ceea ce face. Ba mai mult, lărgește-ți portofoliul formelor de expresie a recunoașterii și aprecierii în cuplu. Faptul că n-ai fost apreciat în copilărie de adulții din jurul tău ori că el nu o face nu contituie un motiv pentru care tu să nu o faci. Tu vei fi cel/ cea câștigat(ă)! Efectele comunicării aprecierii celuilalt se vor întoarce ca un bumerang la/ în tine! Când vezi binele la celălalt, îl vezi impicit la tine. A aprecia în sinea ta și a comunica aprecierea celuilalt constituie o competență psihologică înaltă. Puțini oameni o au, știu de ea și și-o dezvoltă! De ce n-ai face tu parte din acesată elită?!

-Mergeți la terapie de cuplu, pentru a vă cunoaște reciproc în adâncime, pentru a vă calibra, pentru a preveni și repara erorile de interacțiune, pentru a identifica declanșatoarele de conflicte, pentru a vă asculta și înțelege altfel.

-Fă-ți timp pentru partener/ relație, fără copii. Râdeți, glumiți, discutați serios, dați naștere la mici complicități intime, doar ale voastre. Faceți rost de momente în care mâncați doar voi, mergeți la restaurant doar voi, uitați-vă la filme doar voi, dormiți în pat doar voi (am mai spus asta :)), jucați-vă doar voi, plimbați-vă doar voi, faceți sport doar voi, mergeți în vacanțe doar voi! Relația de cuplu este doar a voastră și are nevoie să fie regenerată și întreținută continuu.