Mi-e frică să rămân singură cu el. Dacă începe să plângă, pur și simplu sunt distrusă. Nu știu ce să îi fac să se linștească. Tot ceea ce vreau este să îi fie bine și să nu sufere. Să știu că nu îi fac rău, că nu sunt eu cea care îl face să sufere. – Este o problematică ce le îndreaptă adesea pe proaspetele mămici spre cabinetul unui psiholog.

Între noi fie vorba, nu cred că există vreun părinte (sănătos) care să adore plânsul copilului său, indiferent de vârsta lui. Dacă adulții pot plânge de bucurie, ei bine bebelușii nu pot încă face asta. Când plâng, o fac pentru a ne transmite că au nevoie de ceva din partea noastră, a adulților din jur. De mâncare, de scutece uscate, de mai multe/ puține haine, de alinarea durerilor, de relaxare, de joacă ori stimulare senzorială etc.

Deși, până la achiziția paternului psiholingvistic, plânsul îndeplinește funcție de comunicare pentru bebeluși, ei bine, știm cu toții că nu se folosesc de ea pentru a ne spune cât de fericiți sunt ei pe lumea asta, în brațele noastre ori ce încântați sunt de noi ca părinți. Plânsul bebelușului este o tânguire a unei suferințe și deci, a unei nevoi. Uneori mai ușoară, alteori mai aprigă. În unele situații, urgentă și foarte gravă.

Imaginile obținute prin rezonanță magnetică de la nivelul creierului matern arată că plânsul bebelușului este un factor de stres pentru ea. Are puterea de a activa circuite neurologice specifice strâns legate cu emoțiile și motivația (striatum, amigdala, hipocampus, hipotalamus), dar și structuri corticale implicate în cunoaștere socială (cortex cingulat anterior, insula, cortex orbitofrontal). (Swain & Lorberbaum, 2008Swain, Lorberbaum, Kose, & Strathearn, 2007).

Pentru ca mama să poată iniția comportamente de luarea deciziei (ce și cum să facă) și de răspuns adecvat la nevoile bebelușului, în creierul ei crește nivelul de dopamină, oxitocină și cortizol. Dacă, de exemplu, nivelul de cortizol crește însă prea repede, atunci starea emoțională a mamei este una foarte agitată și disruptivă. Este cunoscut deja faptul că plânsul prelungit al bebelușului activează axa HPA (hipotalamus, glanda pituitară și suprarenale), prin care se activează hormonii de stress adrenalină și cortizol.

Și totuși, de ce unele mame trăiesc extrem de intens și sfâșietor plânsul bebelușului lor? De ce când bebelușul plânge, inima lor nu doar se strânge, ci se și frânge?

Răspunsul acestei întrebări are de-a face întotdeauna cu povestea lor de viață. Cu suferința trăită și adunată în interiorul relațiilor cu cei care cândva ar fi trebuit să aibă grijă de ele, ca și copii. Cu modul în care așadar, relațiile de atașament și evenimentele traumatice prin care au trecut au formatat chimia și relieful creierului lor. Curenți reci vin din interior. “Trauma compromite abilitatea noastră de a ne conecta la ceilalți înlocuind paternul de conectare cu paternul de protecție” (Deb Dana – The Polyvagal Theory in Therapy).

Relațiile dintre părinți și copii sunt cu adevărat niște relații deosebit de profunde și complexe. Pentru a putea identifica și răspunde nevoilor copiilor noștri, undeva jos în adâncuri, plăcile tectonice ale psihismului se mișcă, încearcă se se așeze mai bine și mai sănătos. Asta implică mecanisme de identificare. Ne identificăm cu copilul care am fost odată la vârsta respectivă, chiar dacă nu nu mai aducem aminte mare lucru de la vârsta respectivă sau nu putem pune în cuvinte. Eram totuși, în era preverbală a devenirii noastre. Cele mai multe problematici psihologice ale noastre se (re)activează și amplifică  când copiii noștri ating vârsta la care noi ne-am confruntat cu obstacole existențiale. De exemplu, una dintre pacientele cu care am lucrat s-a prezentat în cabinet cu simptome de depresie postanatale, pe când bebelușul ei avea aproape 1 an, vârstă la care ea însăși fusese dată spre adopție odată cu moartea tatălui său, iar mama sa gravidă în ultimele luni de sarcină a dispărut din viața sa. Dincolo de copil, ne identificăm cu propriile mame. Ne place, nu ne place, de la ele, am învățat totuși, primele lecții despre ce înseamnă să fim mame.

Plânsul bebelușului trezește în mamă experiența propriului plâns. Cel de altădată. De aceea, unele mame chiar plâng laolaltă cu bebelușii lor. Plâng ca niște copii! Plâng pentru copilul din interiorul lor. Au nevoie ca în sfârșit, plânsul lor să fie auzit, iar nevoia din spate lui decodificată și desigur, satisfăcută cu blândețe.

Frodi, A.M. este unul dintre cercetătorii care a studiat relația dintre istoricul traumatic al părinților și tipul lor de răspuns la plânsul/ distresul bebelușului și a arătat că cei cu istoric de abuz fizic răspund la plânsul bebelușului cu agitație intensă, în timp ce părinții cu istoric de neglijare răspund cu mai multă nepăsare.

Acum, din experiența mea ca psihoterapeut – din lucrul cu mamele cu care eu am interacționat în cabinet, cel mai tare plâng cele care, în familiile lor de origine au fost văzute (din diferite motive – ex. boli fizice etc.) până de curând sau sunt încă văzute ca niște copii, ca niște fetițe neputincioase, fragile, constant în nevoie, sensibile și care implicit, au fost prea multă vreme supraprotejate. Nu le-a arătat nimeni puterea din ele și le-a venit firesc să creadă că nu este pe acolo. Au învățat să se uite la alții după ea, până când sunt gata să o caute înlăuntrul lor.

 

Când bebelușul tău plânge, inima ți se strânge sau frânge?

 

Dr. Psih Camelia Chețu