Maternitatea vine și aduce în viața femeilor multe împliniri, dar adesea și multe provocări psihoemoționale, care le îndreaptă înspre cabinetul unui psihoterapeut.

Care sunt cele mei comune și deci, întâlnite astfel de provocări trăite gravide și de proaspetele mame cu care eu sunt în contact din punct de vedere profesional de 15 ani încoace:

• Frica de a i se întâmpla ceva rău copilului, frica de pierdere, de moarte a copilului (apare frecvent în cazul istoricului de avort spontan sau de alte pierderi trăite de-a lungul vieții direct sau indirect (transgenerațional), a suspicionării sau diagnosticării unor malformații fetale, a existenței unei tulburări de anxietate)
• Teama de conflict (potențial) atât în propria familie – cu partenerul sau copilul, cât și în relație cu membrii din familia extinsă – părinți/ socrii etc., ceea ce determină mutarea și amplificarea conflictului la nivel intrapsihic, în interior. În ceea ce privește acest aspect în relația cu copilul, perioada critică începe undeva cu a doua jumătate a celui de-al doilea an de viață, o dată cu creșterea autonomiei și independeței sale, sau altfel spus o dată cu luarea lui NU în gură și cu manifestarea opoziției (atât de necesare pentru dezvoltarea sa sănătoasă) față de părinte.
• Suferința de a nu se simți ascultate, de a nu se ține cont de spusele lor privind îngrijirea copilului și nu numai, coroborată de cele mai multe ori cu sensibilitatea la critică. Sunt extrem de întâlnite situațiile în care propriile mame sau bunici nu țin cont nu de toate, dar măcar o parte din indicațiile mamei cu privire la alimentația copilului (să nu i se dea alimente care încă nu sunt recomandate la vârsta lui), la securizarea lui (să nu i se spună obsesiv “Nu ai ai voie!”, să nu fie alertat permanent în raport cu riscurile potențiale cu privire la explorările sale etc).
• Neîncrederea în ceilalți (părinți, partener, bone) ca persoane de sprijin în creșterea copilului, care le incapacitează să ceară ajutor (această dificultate este desigur, un mod de coping, de soluționare emoțională, disperată și imatură a neîncrederii, care cândva și repetat a fost de eficient, dar acum comportă multe riscuri), ceea ce duce la privarea satisfacerii nevoilor fizice și psihologice proprii, respectiv oboseală cronică, renunțarea la îngrijirea personală (de la a mânca, a își face duș, a se spăla pe păr, până la a se relaxa), la viața de cuplu și cea socială, aspecte care o alimentează pe bună dreptate, pe această apărătoare atât de vitală pentru noi, oamenii, respectiv Furia, care luptă din răsputeri, dar într-o formă, din nou, inadecvată și problematică, pentru semnalizarea încălcării nevoilor individuale. Neîncrederea în acești ceilalți atât de importanți de-a lungul primilor ani de maternitate le izolează pe femei, făcând loc unui sentiment apăsător și pervaziv de singurătate. Este o dinamică ce le aruncă pe mame în hăul depresiei, în care cu greu ceilalți pot ajunge după ele și mai ales, lângă ele.
• Suferința trădării/ abandonului prin descoperirea infidelității partenerului de cuplu sau prin manifestarea indisponibilității de un tip sau altul din partea partenerului de cuplu.
• Amărăciunea sentimentului de a nu fi la fel de pricepută, inspirată, jucăușă, matură, veselă, frumoasă sau de a nu avea copii la fel de frumoși, spontani, deștepți, buni, mâncăcioși, liniștiți, iubitori de somn ca celelalte femei-mame din viața reală și mai mult, din mediul virtual – social media.
• Dificultatea de a accepta nașterea prin cezariană și eșecul alăptării
• Pendularea abracadabrantă între rolul de mamă, de soție, prietenă, de om de profesie.