Partea I: Forțele din zona de conflict

Îndată ce bebelușul se naște, foarte mulți proaspeți părinți își cheamă în ajutor părinții sau dimpotrivă, aceștia din urmă se oferă, autoinvită și în cele din urmă, instalează pentru o bucată de vreme în casa copiilor. Poate fi începutul ori, după caz, chiar continuarea unui serial în care fiecare episod are intriga și vârful său culminant. Atenție! Poate,…nu în mod obligatoriu.

Pe de o parte, în urma propriilor experiențe de viață, a cărților citite, a conferințelor și cursurilor de puericultură la care au participat, a exemplelor din jurul lor, proaspeții părinți și-au conturat și trasat repere concrete după care să se orienteze în îngrijirea nou-născutului lor: prezență conștientă, atenție la nevoile copilului, stimularea senzorială a bebelușului, ținerea lui în brațe și a îi răspunde ori de câte ori plânge. La acestea însă, se adaugă vulnerabilitatea caracteristică rolului parental în această perioadă. Pur și simplu, chiar dacă fac bine, nu știu că fac bine și tot ce au nevoie pentru început proaspeții părinți este confirmarea din partea celorlalți – feedbackul pozitiv. Asta până ajung să își dea seama ca de fapt, copilul – indiferent de vârstă, este cel care îi confirmă în acest rol.

Pe de altă parte, părinții proaspeților părinți au propriile lor experiențe (unele dintre ele traumatice), propriile perspective referitoare la creșterea bebelușului, multe dintre ele fiind desigur, cele specifice vremurilor în care și-au crescut copiii: Lasă-l să plângă că așa face plămâni/ că se va răsfăța/ că așa se va învăța/ că va fi un plângăcios și una-două va plânge! Copilul trebuie să îți știe și de frică! Pupă-l și spune-i că îl iubești doar în somn! Îmbracă-l gros să nu îl tragă curentul. Dă-i și lui un pic din ce mănânci tu că uite cum face cu limba, îi e poftă! etc. La acestea se adaugă desigur experiența concretă de a fi ținut, îmbrăcat, dezbrăcat, spălat, îngrijit zi și noapte propriul copil în caz de boală. Este ceea ce îi abilitează în ochii propriilor copii, deveniți părinți la rândul lor, cu încredere și siguranță.

Departe de a îi pune în antiteză pe proaspeții părinți și proprii lor părinți, modul în care se întâlnesc abordările lor cu privire la bebeluș este definitoriu pentru ceea ce urmează să se întâmple în casele și viețile lor. În cazul în care, cu bunătate reciprocă, vorbesc la momentul respectiv despre diferențele de perspectivă căutând împreună cele mai potrivite soluții pentru bebelușul, pe care fără îndoială și unii și ceilalți îl iubesc ca pe ochii din cap, se instalează armonia în jurul lor și între ei. În cazul în care și unii și ceilalți se poziționează alternativ pe posturi de atac și apărare, în care nevoile/ limitele nu sunt exprimate explicit de către proaspeții părinți sau dacă sunt formulate nu sunt respectate de părinții/ socrii lor, atunci relațiile dintre ei vor fi amprentate cu fraze șuierătoare, urlete mute, consemnare resemnată, replici reci ori îndârjite. Tot acest climat va afecta fără îndoială (nu poate) starea emoțională a proaspetei mămici și implicit, a nou-născutului!

Și cum în cultura românească (dar nu numai!), limitele (sau „granițele” în limbajul Gestalt terapiei ) au fost impuse mai cu seamă abuziv în interiorul familiei: Faci cum îți spun eu sau valea! Eu te-am făcut, eu te omor! Să nu care cumva, să ieși din cuvântul meu!, dar și manipulatoriu: Vrei să mi se facă rău?! Vrei să mă îmbolnăvesc?!, dificultatea proaspeților părinți de a regla relațiile cu proprii părinți este accentuată. Îi sperie de fapt, realitatea propriei separări de familia de origine, care fără niște conflicte inițiale este adesea imposibilă.

În studiul lor, E. Clarke, M. Preston, J. Raksin, V. Bengtson (1999) – Tipuri de tensiuni și conflicte dintre părinți și copii adulți, investighează dimensiunile acestor conflicte și elaborează o tipologie a lor. Studiul a fost realizat pe un lor de 496 de părinți (vârsta medie = 62 ani) și un lot de copii-adulți (vârsta medie = 39 ani) cu ajutorul unui chestionar semi-structurat, ale cărui răspunsuri au fost procesate riguros prin procesul analizei tematice. Cercetătorii au evidențiat 6 tipuri de conflicte intergeneraționale:

  1. stil de comunicare și interacțiune (32%)
  2. obiceiuri, stil de viață (32%)
  3. creșterea copilului (16%)
  4. valori, aspecte legate de serviciu (6%)
  5. politică, religie, ideologie (12%)
  6. administrarea gospodăriei (2%).

Mai mult decât atât, analizând răspunsurile în pereche, părinți-copii, s-a observat că există diferențe între conflicte așa cum sunt văzute de părinți și cum sunt văzute de copiii-adulți. Cu alte cuvinte, una și aceeași situație pentru unii poate fi conflictuală, iar pentru alții nu. Din perspectiva copiilor-adulți, conflictele sunt mai frecvente și intense comparativ cu modul în care sunt percepute de părinții lor cu privire la: practicile de creștere ale copilului/ nepotului (ta-na-na!), comunicare, politică, religie, ideologie.

Cauza tensiunilor cu privire la atitudinile și practicile specifice îngrijirii copilului sunt influențate de viziunea egalitaristă și permisivă a generației actuale de copii-adulți (n.b.: părinți). (..) Metodele de creștere a copiilor folosite de părinții lor (n.b.: bunicii copilului lor) pot genera resentimente în copilul adult (n.b.: părinte) care sunt păstrate de-a lungul vieții. Mulți copii-adulți vorbesc despre tratament inegal și favoritism practicat de părinții lor ca zonă de conflict.” (p.266)

În concluzie, cumulând procentele conflictelor specifice creșterii copilului (n.b.: bebelușului), comunicării și interacțiunii, dar și a stilului de viață, pentru că sunt eminamente legate unele de altele, realizăm de fapt, că situația intrafamilială în zona de conflict este mult mai gravă, dureroasă și greu de gestionat, situație în care dacă te afli, ai desigur nevoie de suport.

 

    
Text: Drd. Psih. Camelia Chețu este coordonatorul centrului Motherhood Center, psihoterapeut autonom specializat în Psihoterapia Copilului, Cuplului și Familiei (Psihoterapie Experiențial-Unificatoare) și Theraplay U.S. Abordarea sa practică a traumelor și temelor psihologice în lucrul atât cu adulții (ex. relații de cuplu, infidelitate, dezvoltare personală, hiperactivitate, anxietate, atacuri de panică, depresie și alte tulburări psihice), cât și cu copiii (pierderi, hiperactivitate, agresivitate, frici, exprimare emoțională) are în centrul ei teoria și practica atașamentului. În 2017 finalizează lucrarea de doctorat pe tema atașamentului la gravidele cu istoric de avort spontan –Psihodiagnoza și optimizarea atașamentului prenatal la gravidele cu istoric de avort spontan.
A susținut prezentări în cadrul unor conferințe internaționale de psihologie din România (2015, 2017), Italia (2017), Germania (2016) și a publicat articole în jurnale de specialitate.
Contact: chetu.camelia@gmail.com, telefon: 0721 608 096