S-a întâmplat din nou. Furia a deversat cu violență din albia de siguranță peste relația cu copilul tău. Ai urlat. Ai trântit cuvinte grele. L-ai smucit. L-ai tras. L-ai împins. Poate chiar l-ai plesnit.

 Și de câte ori…., dar de câte ori nu ți-ai spus, promis, jurat că nu se va mai întâmpla?

(…)

Episodul s-a consumat. Furia s-a descărcat și totuși, nu te simți deloc mai ușor/ ușoară. Paradoxal, descărcarea furibundă a furiei în relație cu copilul te cocoșează sub povara vinei pe care o porți în tine. Instinctul te îndeamnă să fugi spre el și să îi spui automat și repetat: Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă!….iartă-mă!

Nu te grăbi să îi ceri iertare. Nu alerga spre el cu obrajii spălați de lacrimi să îl implori să te ierte, promițându-i din nou că nu va mai fi o dată viitoare. Și nici nu te grăbi să schimbi brusc macazul printr-un artificiu de calcul improvizat sub forma atenției joviale și exclusive, a unei rezerve generoase de timp, a unei jucării râvnite și tot amânate ori a unor dulcegării calorice date de altfel, cu rația pentru a înnoda legătura deșirată dintre voi.

Doar oprește-te și activează dialogul cu tine. Cu voce tare. Sub ochii lui.

Pfuai! Ce a fost asta? / Ce m-a lovit așa tare? Prin ce am trecut noi! Îngrozitor!

și apoi uită-te la el…cu atenție!

Doar lasă-mă să mă uit un pic la tine, să văd cum ești. 

În tot acest timp, respiră adânc  (creierul tău are nevoie) și uită-te la el. E deopotrivă speriat și dornic să vină în brațele tale. Are nevoie să fugă de tine și la tine.

[L-ai zgâriat? Sângerează? I-ai rupt vreo haină? S-a înroșit undeva pe corp?Nu-i cere să se uite în ochii tăi, să te asculte sau să accepte atingerea ta. Doar rana e încă vie și doare tare.]

Știu că ești speriat. Știu, văd și simt asta. Cum să nu fi speriat când tocmai m-am năpsutit ca o fiară asupra ta?!

Îmi vine să îți cer pe loc să mă ierți, numai că nu ar fi corect. Nu, nu e corect să te aud spunându-mi “Te iert, mămico/ tăticule!” – doar ca eu să mă simt mai bine. Doar ca să facem un salt unul spre altul fără a ne simți de-adevăratelea în siguranță unul lângă altul.

Nu știu ce a fost cu mine! Am nevoie de un timp să stau cu mine să îmi dau seama de unde s-a pornit furia asta! și ce s-a întâmplat înlăuntrul meu! Abia după aceea cred că voi fi mult mai bine – timp în care cel mai bine e să fie preluat blândețe și înțelegere de o terță persoană.

Iar dacă nu există….securizează-l așa cum poți – mutați-vă în altă încăpere, ieșiți afară la aer, beți un pahar cu apă, respirați împreună sincronizați.

Apoi, urmează partea cea mai grea. Cea în care te îndrepți înspre tine! Fără ascunzișuri și fără să te agăți de spusele celorlalți: Hai, dragă! Ce ai făcut așa grav?! Ai urlat și tu un pic la el./ L-ai tras și tu un pic de ureche. Nu-i un capăt de țară! Păi dacă ți-ai spune câte am îndurat eu..și iată că….. Și unde mai pui, că și copilul ….. are vina lui, parcă o căuta!

Ori

Hai, nu te mai biciui atâta! Ce așteptai de la tine? Erai nedormită, nemâncată, nespălată…cât poate să îndure omu? O să vezi mâine, o să fie mai bine!

Așa că nu te grăbi să te ierți prea repede!

Nu poți pocni din degete și gata, iertarea! La fel cum nu poți rosti niște cuvinte de regret și gata, iertarea!

Iertarea venită prea repede pe modul automat nu e una adevărată, vindecătoare. E un fake. E un anestezic, care amorțește disconfortul adus de furie. Iertarea e un proces, nu un moment și nu o secvență.

Iertarea e înainte de toate un proces care presupune niște etape. Niște stadii. Niște timp.

Stai cu furia care clocotește în tine! Nu-i da vânt prea repede afară pentru că nu îi place să fie aruncată în stradă. Se va întoarce cu forțe proaspete! Mai puternice! Vezi unde și cum se simte în corpul tău! Las-o să îți vorbească. Numai așa se va domoli. Revezi scena cu ochii minții. În imagini. Ca și când ai urmări un video. Uită-te cu atenție la ambii protagoniști – la tine și copilul tău. Ce auzi? Ce vezi? Ce simți?  Te poți uita până la capăt sau ai nevoie să apeși repetat Pause? Poate ai nevoie să te uiți iar și iar la acest  video ca să prinzi toate detaliile, toate nuanțele.

Vei simți cum Furia se ia de mână cu Tristețea.

La început, poți ierta doar niște chestii la tine legate de evenimentul trăit:

Mă iert pentru …, dar nu mă pot ierta încă pentru….

În tot acest timp faci pași nu doar înspre tine și vindecarea ta, ci și înspre copil. Abia apoi e momentul perfect pentru a îi povesti despre ce a stârnit furia în tine și a vă apropia în intimitatea inimilor voastre.