Din uter și încă ceva timp după ce se naște, copilul funcționează într-o dependență vitală față de ceilalți. De părinți, bunici, bone, frați/ surori mai mari etc. De ei depinde viața lui. Ei sunt cei care îl hrănesc. Îl spală. Îl liniștesc. Îl mângâie. Îl încălzesc. Îl iau în brațe și îi arată lumea … și dansează cu el. Îi plimbă clopoței prin fața ochilor dintr-o parte sau alta ori în dreptul urechilor. Fără ei bebelușul nu ar putea supraviețui. Flămând, înfrigurat, neiubit, lipsit de contactul uman, bebelușul se îmbolnăvește și moare.

    De la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta, de la un an la altul, copilul iese treptat din această dependență. Pe măsură ce crește apar achiziții și coordonări noi. Duce cu precizie mâna la gură. Stă în șezut. Începe diversificarea alimentației, etapă în care începe să își ducă singur mâncarea la gură. Pe măsură ce merge de-a bușilea se îndreaptă singur înspre obiectul pe care vrea să îl exploreze, pe care numai cu ceva timp în urmă îl putea explora  numai și numai dacă altcineva îl aducea și îl așeza în palma sa. Ritmul achizițiilor care îl înscriu pe traseul devenirii autonome se intensifică.

    Intră în plină etapă de autonomie, de independență. Eu personal, numesc această etapă Cucerirea Războiului de Independență. Este un război întrucât copilul altcândva total compliant și dependent de adult își manifestă acum cu hotărârea de a nu da nici un pas înapoi întreaga opoziție de care este capabil.

  • Hai, să te îmbrac(i)!
  • Nu!
  • Hai să mănânci!
  • Nu!

Nu-ul apăsat, dramatic și îndeajuns de sonor pentru a activa fiecare celulă și nerv al părintelui marchează începutul uneia dintre cele mai cruciale secvențe din dezvoltarea și viața ființei umane: Ieșirea de sub dependență. Rezistență. Diferențierea de celălalt. Separarea. Individualizarea. Configurarea propriului Sine. Și asta în jurul vârstei de 2 ani. Mai târziu, în jurul vârstei de 6-7 ani, atitudinea de opoziție se reconfigurează având la bază alți parametrii de dezvoltare neurobologică și psihosocială. Este momentul în care în anumite situații, copiii ne contestă clar și explicit autoritatea: Nu ești șeful meu! Nu ești șefa lumii!, pentru ca în jurul adolescenței să răbufnească prin toți porii.

Este una dintre cazuisticile care îl îndreaptă pe părinte fie înspre a întări mijloacele de coerciție, de asuprire a nevoilor de autonomie a copilului, fie înspre a sabota procesul desprinderii lui de părinte, fie înspre a conține și susține sănătos developarea acestuia.

Manifestarea opoziției copilului față de standardele impuse, cererile repetate, așteptările formulate de părinți este un instinct sănătos pe care ființa umană îl are în dotare. Contra-voința conceptualizată pentru prima dată de Otto Rank (1941), reluată și  reelaborată de Gordon Neufeld în vremurile noastre îndeplinește o funcție esențială în devenirea umană. Ne ajută pe fiecare dintre noi, copii de 2 ani, 7 ani, 16 ani, și adulți să ne dăm seama că avem propria noastră minte și propriile valori, pe care ni le apărăm cu încredere și forță.

Raportat la ceea ce se întâmplă în zilele noastre în țara noastră, pe de o parte la demersurile legislative nu propuse, ci impuse de Guvern, iar pe de altă parte la dezacordul, frustrarea, starea de numlțumire și atitudinea noastră, a celorlalți, din punctul meu de vedere poate fi tradus în termenii contra-voinței în felul următor:

  • Copiii care au un atașament nesigur (anxios, evitant) sau dezorganizat (cu traume majore în copilăria timpurie – abuzuri fizice, psihice, boli psihice al părinților, abandon etc.) își impun generalizat și cu agresivitate propria voință contrar voinței adulților indiferent de riscuri și consecințe, fiind foarte puțin rezonabili vis-a-vis de acceptarea unor soluții amiabile. Este ceea ce stă la baza tulburării opoziției la copii. Pentru mai multe detalii privind această tulburare citește aici. La fel ca și ei, guvernanții actuali pun în act aceleași manifestări distrugătoare.
  • Copiii cu atașament sigur își impun într-un mod rezonabil această contra-voință. Aud, ascultă, sunt auziți și ascultați. Asta duce la o complianță recirpocă între părinte și copil.

opoziție copii

  • Faptul că o mare parte din populație fierbe de frustrare și nemulțumire în fața televizoarelor și nu iese nici la vot, nici la protest reprezintă un indicator al renunțării la voința proprie: Nu putem face nimic. Asta e! O să plecăm din țară, ori al lipsei de încredere în propriul sine și delegarea celorlalți de a schimba lucrurile: Lasă că fac ceilalți. Se duc ei. Cu mine sau fără mine tot aia este! În esență, este un indicator al anihilării propriilor valori, a ceea ce ne place sau nu ne place, a acordului sau dezacordului. Este un indicator care confirmă cu tristețe și onestitate stilul autoritar de parenting de altădată și blocarea celor mai mulți în efectele sale.

Și totuși, mai există speranță! Acest spirit de opoziție, chiar dacă nu i s-a permis să se manifeste așa cum avea nevoie la 2 ani, la 7 ani, la 16 ani, el este acolo în formă latentă. Așteaptă. Fornăie. Fumegă. Poate fi activat la orice vârstă. În orice moment! Cum ar fi dacă am face ca acel moment să fie ACUM?!

Neufel identifică în contra-voință sau opoziție un sistem imunitar. Păi, nu sistemul imunitar este cel care previne îmbolnăvirea noastră și a copiilor noștri?! Nu el este cel care o dată boala instalată, ne ajută se ne recuperăm vindecându-ne și însănătoșindu-ne?! Nu-i așa ca slăbirea acută a sistemului imunitar facilitează cuplarea bolilor autoimune și mortale, a cancerului?! Sistemul imunitar, cel al contra-voinței este vital în supraviețuirea fizică și psihosocială.

No one like to be pushed around, including children – or more correctly, especially children.” (G. Neufeld, 2006)

 

Text: drd. psih. Camelia Chețu

Surse: The Surprising Secret behind Kids Resistance and Opposition, Deborah Mac Namara

Hold on to your kids: Why parents need to matter more than peers, Gordon Neufeld (2006)