Se vorbește mult despre importanța jocului în dezvoltarea copilului și a relației părinte-copil. Și pe bună dreptate! Copilul pur și simplu înflorește, se revitalizează și se conectează cu sine și ceilalți. În joc, copilul experimentează, țipă, se mișcă, se bucură, sare, aleargă, încearcă, riscă, se oftică și câte și mai câte. Mai cu seamă în primii lui ani de viață.

Se vorbește mai puțin însă de importanța jocului pe măsură ce copilul crește. Se schimbă brusc macazul. Se vorbește despre reguli, structură, comunicare, claritate și fermitate Despre perseverență și efort voluntar. Despre motivație și provocare.

Și dacă, totuși nevoia lui de a se juca nu se ofilește chiar dacă crește? Și dacă nu se ofilește, care sunt atunci, cele mai iubite jocuri la vârsta școlarității din zilele noastre? Cele de care copiii nu se mai satură? Cele în care pierd pur și simplu noțiunea timpului? Cele care îi fac să se simtă pe deplin vii? Cele în care dau totul din ei? Cele pe care copiii le adoră, iar adulții le blamează?

Mda, jocurile pe device-uri – tablete, telefoane, laptop, PSP4, Nintendo. Jocuri electronice.

Nu cred să mai existe în ziua de azi familii în care să nu se negocieze încontinuu în jurul jocurilor electronice. Părinții, pe de o parte, copiiii, de cealaltă.

electronice

Și dacă, totuși, am îndrăzni să încercăm ceva nou? Le tot cerem să vină în lumea noastră. Cum ar fi să ne dăm întânire în lumea lor? Cum ar fi  să acceptăm invitația lor? În fond, când erau doar de o schioapă și nici măcar nu vorbeau, nu asta făceam? Ne maimuțăream, schimonoseam, numai numai să ajungem la inima lor, să îi vedem, auzim, simțim cum se bucură.

Dacă am merge oare pe același principiu, cum ar fi? (Desigur, fără a uita de jocurile fizice.) Căci la urma urmei, aici nici un specialist nu mai poate veni din viitor cu modele explicative ori rezultate ale unor studii longitudinale, pentru că ceea ce se întâmplă acum cu copiii noștri, cu explozia deveice-urilor este pentru prima dată, în istoria omenirii.

Ta-na-na!

Jocurile electronice: Loc de întâlnire și conectare între părinți și copii 

Care sunt cele mai bune 5 motive în perspectiva copiilor, de a răspunde invitației lor: Mami/ tati, te joci cu mine? Vreau să își arăt un joc pe tabletă. Uită-te cum joc! Vrei să te învăț?

  1. O să fii părinte cool, știu că și tu vrei asta! (Pe bune, chiar au dreptate. Ce părinte nu își dorește asta? – între noi, fie vorba.)
  2. O să fiu fericit că în sfârșit, te pot învăța și eu ceva. Tu mă înveți atâtea, vreau și eu să fac asta. O să fiu profesorul tău și o să te învăț toate jocurile care îmi plac. (Aha, e vorba așadar, despre o nevoie, aici. Despre nevoia de competență, de putere.)
  3. O să avem o relație mai bună. Vom avea mai multe puncte în comun despre care să discutăm. O să vorbim despre Roblox, Minecraft, Bowmsaters, Bee Swarm Simulator.
  4. O să (pam-pam!) fii un bunic/ o bunică modernă, pentru că o să știi să te joci pe tabletă. (Ce-i asta? Perspectivă longitudinală? De la doar 8 ani? Pfuoai!)
  5. Când o să fiu eu părinte, o să îți aduc copiii, care vor fi nepoții tăi, și tu o să îi înveți jocuri. Le va plăcea să stea cu tine și te vor iubi mult. (Bun! Ne spun acum, de la 10 ani, cum vor să ne comportăm cu copiii lor.)

Cu ritmul accelerat al schimbării ca și constantă contemporană, soluția ar putea fi să nu mai funcționăm pe pilot automat, ca altădată, ci să en punem propriile întrebări și să încercăm abordări noi pentru a ne adapta, a găsi soluții, a răspunde nevoilor copiilor noștri.

 

Psih. Camelia Chețu