“- Copilul meu nu mănâncă bine! Nu îmi place deloc cum mănâncă!
– Nu mănâncă bine…nu vă place deloc cum mănâncă. La ce anume vă referiți mai exact? Ajutați-mă să înțeleg!

– Păi, încă de la început marea provocare a fost hrănirea lui. Mai întâi cu alăptatul. Începutul a fost foarte greu, dar în cele din urmă am reușit. Apoi cu diversificarea alimentației. Pur și simplu, mânca doar din biberon. Supe, piureuri de fructe/ legume subțiate, chiar și carnea pasată în zeama de legume – totul doar din biberon. Când vedea lingurița, se schimba brusc la 180 grade. Din calm cum era, intra deodată în gardă pentru ca foarte rapid să se înfurie și să se lupte cu lingura, cu noi, cu mâncarea. Chiar și acum la 7 ani, se luptă cu mâncarea. Zău, dacă ar putea trăi fără mâncare, ar face-o. Mănâncă foarte puține chestii, este extrem de selectiv. Mănâncă exagerat de încet. Abia i se mișcă limba în gură. Nu mai pot. Am încercat tot ce se putea încerca. (…)”

Așa încep multe procese de psihoterapie care au la bază problematica comportamentului alimentar. (Psihoterapie, nu consiliere psihologică!) Că mănâncă repede sau încet, fără să îl intereseze ce anume ori dimpotrivă, doar câteva alimente, că scuipă, varsă, mănâncă cu dezgust, fără nici cea mai mică urmă de plăcere, că mănâncă doar cu tv/ tabletă/ telefon sau acrobații amuzante regizate cu multă originalitate de ceilalți. Cum, ce, cât mănâncă copilul îi exasperează pe părinți. Pe acest fond emoțional, pornesc aidoma celor mai tenace detectivi să depisteze cele mai rapide și eficiente soluții care să îl ajute pe copil să mănânce după caz, mai bine, cu mai multă plăcere, mai mult, mai repede/ mai încet. Și nu oricum! Neapărat, repede. Urgent. Chiar acum! Caută în cărți. Caută pe site-uri. Caută la prieteni. La nutriționiști.

mâncare bebeluși

Caută peste tot pentru ca în cele din urmă să ajungă la psiholog. Ca o confirmare că e ceva mai mult decât o rețetă care pusă în aplicare, se transformă în rezolvarea situației.

În terapie, este pusă sub lupă relația trecută și actuală a ambilor părinți, dar mai cu seamă, a mamei, cu mâncarea. Mai cu seamă a mamei pentru că de la ea deprinde copilul primele gusturi, cele dintâi experiențe. Încă din pântece.

  • Care sunt primele ei amintiri legate de mâncare?
  • Care este relația actuală cu mâncarea? Dar din trecut? Din punct de vedere al volumului/ ritmului/ conținutului/ ritualurilor din jurul mâncării?
  • Care sunt experiențele interioare, lăuntrice asociate mâncării. Emoții, gânduri, amintiri, nevoi, imagini, senzații.
  • Este o relație ciclică, marcată de nenumărate cure de slăbire? Una riguroasă, atent controlată? Una apetisantă? Una fluidă, relaxată, sănătoasă și plăcută?
  • Inventarierea existenței situațiilor de obezitate/ tulburărilor alimentare din copilărie/ adolescență etc.
  • Care sunt convingerile vehiculate în familia de apartenență cu privire la mâncare?
  • Odiseea alăptatului
  • Mâncarea și motivațiile personale asociate

“- Da, dar nu înțelegeți, oare? Cel ce nu mănâncă bine acum este copilul. Nu eu! La el este problema, nu la mine, indiferent de istoricul și prezentul meu legat de mâncare. Eu tot ce am nevoie de la dvs, este să îmi spuneți ce trebuie să fac pentru a îl ajuta pe copilul meu să depășească problema cu care se confruntă. Nu am nevoie să scobesc în experiențele mele personale. Pe mine, copilul mă interesează. Vreau ca lui să îi fie bine. De ce credeți că problemele lui de alimentație trebuie să aibă o legătură cu mine ca mamă/ cu noi ca părinți/ cu ceilalți – bunici/ bone etc.?, insistă clientul.

În primul rând, în dependența lui timpurie, altcineva este cea/cel care îi dă copilului de mâncare. Mama este cea care îl alăptează. Cât de confortabil se simte atunci când alăptează. Cât de disponibilă și necesară se percepe pe sine. Cât de important este pentru ea să își hrănească bebelușul la sân. Cât de multă plăcere trăiește în timp ce copilul suge. Câtă dorință o alimentează să își pună copilul la piept. Câtă durere simte în corp. Câtă presiune din partea celorlalți ajunge la ea. Câtă rușine trăiește când se vede nevoită să alăpteze în public.

Iar dacă nu alăptează, mama și ceilalți – tata, bunica, bona, frate/ sora, sunt cei care îl hrănesc pe bebeluș.

Așadar, începuturile relației sale cu mâncarea se originează în relațiile cu ceilalți și implicit, în relațiile celorlați cu mâncarea, cu corpul lor. O grămadă de variabile psihologice vin la pachet o dată cu hrănirea timpurie a copilului. Indiferent că este vorba de alăptat, alimentație mixtă sau alimentație exclusiv bazată pe lapte praf, diversificarea alimentației.  Cu câtă iubire este ținut în brațe, este atins și mângâiat de mama și/ sau ceilalți în timp ce mănâncă. Cu câtă căldură este privit (dacă este privit în timp ce i se dă de mâncare). Cât de obosit(ă), stresat(ă), distras(ă) este cine îl hrănește.

Pe măsură ce timpul trece, comportamentul copilului la masă se calcifică, se pietrifică în structura lui psihică sub forma unui pattern cu rădăcini zdravene, lungi și întortocheate putând favoriza riscuri colosale sub forma tulburărilor alimentare ca bulimie, anorexie nervoasă, hiperfagie, obezitate morbidă etc.

Dincolo de aceste aspecte evidențiate empiric, experiențial, punctual, sunt cele înregistrate, monitorizate și cercetate în  studii pe eșantioane diferite ca mărime și omogenitatea variabilelor demografice și nu numai. Dintre acestea, le menționăm pe cele conduse de Stein (1994) care menționează că mamele cu tulburări (anterioare/ actuale) alimentare exprimă mai multe emoții de frustrare, îngrijorare, furie, descurajare, mai multe conflicte și comentarii negative la adresa comportamentului de mâncare, a copilului, a lor însele și celor din jur.

Nu degeaba se spune că dragostea trece prin stomac, nu? (A se înțelege „dragoste” nu doar în sensul uzual al dragostei bărbat – femeie, ci mai ales în sens de dragoste de sine și de celălalt, respectiv părinte-copil.)

Text: drd. psih. Camelia Chețu

Text: Drd. Psih. Camelia Chețu este coordonatorul centrului Motherhood Center, psihoterapeut autonom specializat în Psihoterapia Copilului, Cuplului și Familiei (Psihoterapie Experiențial-Unificatoare) și Theraplay U.S. Abordarea sa practică a traumelor și temelor psihologice în lucrul atât cu adulții (ex. relații de cuplu, infidelitate, dezvoltare personală, hiperactivitate, anxietate, atacuri de panică, depresie și alte tulburări psihice), cât și cu copiii (pierderi, hiperactivitate, agresivitate, frici, exprimare emoțională) are în centrul ei teoria și practica atașamentului. În 2017 finalizează lucrarea de doctorat pe tema atașamentului la gravidele cu istoric de avort spontan –Psihodiagnoza și optimizarea atașamentului prenatal la gravidele cu istoric de avort spontan.
A susținut prezentări în cadrul unor conferințe internaționale de psihologie din România (2015, 2017), Italia (2017), Germania (2016) și a publicat articole bazate pe propriile studii în jurnale de specialitate.
Contact: chetu.camelia@gmail.com, telefon: 0721 608 096