E ceva ce am observat în relație cu o grămadă de copii. De mai toate vârstele.  3 ani, 6, 8, 11 ani și chiar mai mari. Ceva ce am auzit de nenumărate ori ieșind conspirativ din gura lor. Spontan. Cu tristețe, dor sau furie. Cu gelozie ori cu poftă nebună. Tare, din toți rărunchii lor sau doar cu un murmur ușor. Privindu-i pe părinți direct în ochi sau codindu-se ușor rușinați. E o cerere clar formulată. Adesea cu insistență și lăcomie. De fapt, e cu atât mai lacomă cu cât  nu este deloc sau prea rar și prea scurt îndeplinită.

-Mami/tati, te joci cu mine? Joacă-te cu mine!

Dar asta, orice părinte aproape că știe, nu?!

Ceea ce însă foarte puțini părinți știu e că pentru fiecare copil e ceva mai important decât răspunsul afirmativ al părintelui. E ceva după care tânjește cu disperare, cu speranță, cu puterea rugăciunii șoptite în momente de criză. E ceva care odată descoperit și îndeplinit de părinți îl umple de iubire. E un secret.

secretul ascuns în fiecare copil

Nu e răspunsul așteptat. Nu e DA-ul la întrebarea-invitație (de mai sus). Nu e cheful de joacă al părinților. Nu! E mai mult decât atât.

E o întrebare. E o invitație.
Ceea ce își dorește cel mai și cel mai mult copilul este să se simtă simțit de mama/ tatăl lui. Ceea ce își dorește în adâncul lui este ca el să fie invitat, chemat, rugat, ademenit, implorat, cerut la joacă de ai lui. Ceea ce își dorește aprig e să își audă părinții spunându-i: Vrei să ne jucăm? Joacă-te cu mine! Hai să ne jucăm ce joc vrei tu, vrei?!

Dac-ți ști cât de puternică e întrebarea asta pentru copii! Dac-ați ști de ce mutații psihologice e capabilă simpla invitație la joacă! E o cheie care  deschide lacăte grele, care le poate face să cadă zgomotos descuind cea mai importantă încuietoare – cea a relației dintre părinte și copilul său.

Am verificat ipoteza asta în repetate rânduri cu copiii mei (chiar și când erau prinși în cele mai interesante activități pentru ei). Și cu copiii altora. Am provocat și alți părinți să fie ei cei care își invită copiii la joacă și rezultatele au fost de fiecare dată aceleași. Pe loc li se aprind ochii în cap ca un girofar. Se trezesc brusc la viață. Funcționează ca un defibrilator. Aruncă ce au în mână. Sar din fotolii direct în brațele părinților.

E atâta iubire în întrebarea asta! E atâta iubire în invitația asta! E atâta iubire în rugămintea părinților. E atâta iubire pentru copii în cuvintele astea!

 Cum ar fi dacă măcar azi ai fi tu cel care îl invită pe copil la joacă?

 

Text: drd. psih. Camelia Chețu